Maratonul unei călugărițe de 15 ani

Fuga de patru zile a Iuliei Ionescu în brațele călugăriei din nordul Moldovei pare mai degrabă finișul exploziv al unui maraton de lungă durată, care s-a desfășurat în tăcere și pe nevăzute, de ceva ani. Mulți arată acum cu degetul către Biserică și către relația periculoasă de încredere între un preot și o adolescentă de 15 ani. Biserica Ortodoxă Română și practicile ei rămase undeva în negura Evului Mediu pot fi acuzate de multe, însă astăzi, în cazul Iuliei Ionescu, nu spre ele ar trebui îndreptat degetul sau privirile mirat-acuzatoare.

Este foarte incomod și până la urmă ipocrit să vorbești despre un om pe care nu îl cunoști, despre legăturile lui cu niște părinți despre care știi doar că sunt divorțați de 6 ani, despre trăirile, obiceiurile, plăcerile și frământările unei adolescente și ale unor părinți despre care ai auzit prima oară acum două zile. Sunt chestiuni intime, care nu își au locul în spațiul public. Totuși, pentru că acest caz a pus pe jar timp de câteva zile autoritățile acestei țări și pentru că probabil în România sunt mii de adolescenți care au o soartă mai precară și mai nefericită decât a Iuliei, câteva lucruri trebuie spuse, chiar și văzute așa, printr-o fereastră neclară, din depărtare, cu riscul de a greși.

Aproape 100% din copiii care fug de acasă o fac din proprie voință, pentru că s-au săturat de ceva ce durează de prea mult timp. Întotdeauna o fac pentru că nu le este bine. În cele mai multe situații, fug pentru că le e foame, pentru că au părinți care îi bat sau se bat între ei, care beau sau se droghează. Până la urmă, oricât de tragice și de individuale pentru fiecare familie ar fi, e vorba de niște situații devenite clișeu în această lume haotică și plină de trăiri sucite.

Tocmai de aceea, când o fată-model ca Iulia, care excelează în îndeplinirea și depășirea canoanele discutabile ale sistemului de educație românesc, care pare să aibă o situație materială bună, cu Iphone 5 și lanț de aur la 15 ani, intră aparent pe neașteptate în tagma copiilor fugari, lumea e uimită și caută noimă în locuri greșite.

Iulia Ionescu este exact genul de tânără la care, din afară, totul pare ok. Și totuși nu e. Copila aceasta intrată în adolescență nu a fugit de acasă de prea bine ce îi era. Ochii ei mari și triști și lipsa zâmbetului de pe o față atât de tânără și neatinsă de hârtoapele vieții sunt primele indicii că Iuliei Ionescu nu îi este bine.

Asta ar fi trebuit să vadă în primul rând părinții ei, nu noi, publicul de pe canapele, și nici preotul duhovnic, căruia acum i se pun în cârcă responsabilități. Acest lucru, precum și faptul că la vârsta de 15 ani și-a găsit refugiul în discuțiile cu un preot, la care merge regulat și cu care corespondează de câțiva ani, ar fi trebuit să tragă alarma în primul rând părinților Iuliei Ionescu. Nu noi, privitorii, și nici vreun preot ar trebui să deslușim motivele din spate.

Nu Biserica și nici duhovnicul Iuliei sunt de vină că părinții nu au văzut sau au ignorat aceste semnale, făcându-se sau crezând sincer că totul e pe roze – fata este eminentă, nu bea, nu fumează, nu se droghează, nu merge la club sau la bar, nu se înhaită cu golanii. Da, dar pe de altă parte nici prieteni nu prea are, nici din casă nu prea iese, este strict supravegheată, iar preocupările ei, așa cum le descriu părinții ei, nu duc cu gândul la o viață de adolescent echilibrat.

Așa este ea, silitoare, nu o presează nimeni să nu rupă cu nimic altceva ritmul lecțiilor și al olimpiadelor pe bandă rulantă, spune tatăl Iuliei, care a păstrat o relație pe care el o consideră apropiată cu fiica sa, în ciuda faptului că el și mama Iuliei sunt divorțați de 6 ani. Și totuși, și el știe că ceva nu e în regulă: „mă rog eu de ea și îi spun nu te mai duce la toate olimpiadele”.

Nu cred că există un copil aflat în creștere echilibrată și sănătoasă din punct de vedere sufletește și spiritual, bine ghidat și sprijinit de părinții săi, pentru care singurele bucurii în viață sunt olimpiadele, lecțiile sau spovedania la biserica. Acestea sunt niște refugii, niște locuri în care un copil alege să se ascundă sau este forțat să intre, chiar dacă ele se află la polul opus de refugiile majorității adolescenților de astăzi – alcool, cluburi dubioase, droguri.

Privirea neclintită și trăsăturile de piatră de pe fața mamei Iuliei Ionescu, pe care am putut să le vedem în timp ce vorbea despre fiica sa dispărută de câteva zile, te fac să crezi că aceste lucruri au rămas un mister pentru ea. Sau sunt considerate normale, de către niște părinți care pot spune, când îi întrebi despre copilul lor dispărut, doar că este eminent și tobă de carte.

Nu este normal ca un copil de 15 ani să aibă un duhovnic, nu este normal ca un copil să corespondeze cu un preot, iar părinții săi să nu știe. Dar toate aceste lucruri nu stau până la urmă în cârca preotului duhovnic al Iuliei, ci a părinților fetei. Nu poți cere Bisericii și niciunui preot să respingă un adolescent rătăcit, să îi închidă poarta mănăstirii în nas sau să îi pârască de fiecare dată intențiile teribiliste părinților. Până la urmă, aceasta este una dintre menirile Bisericii, să ofere refugiu și ajutor spiritual celor care îl caută. Responsabilitatea cea dintâi e la celălalt capăt, acasă la Iulia. Părinții ei ar fi trebuit în primul rând să țină departe un copil prea trist pentru vârsta lui de habotnicie sau de apropierea strâmbă și bolnăvicioasă, pe care au impresia că o au de obicei față de Dumnezeu mulți oameni prinși în depresie adâncă.

Oameni deprinși cu tipologia fugarilor minori, precum și psihologi, spun că este greu să acuzi niște părinți care în aparență fac tot ce știu ei mai bine să își crească bine copilul, și într-adevăr așa este. Nu poți acuza această familie că a făcut ceva rău. Tot ei spun și că a fi părinte este ca o meserie, dintre cele mai greu de deprins și că, de multe ori, și părinții au la fel de multă nevoie de ajutor ca și copiii rătăciți. Și ei, ca și cei mici, se tem la fel de mult și nu știu cum să îl ceară.

PENTRU COMENTARII VĂ AȘTEPT ȘI PE PAGINA DE FACEBOOK ANDREI LUCA POPESCU